Un altfel de jurnal – VII

            A trecut ceva vreme de la ultima “vrajeala” postata pe blog. Asta nu pentru ca m-as fi luat dupa deviza :”Pauzele lungi si dese – cheia marilor succese!”, ci pentru simplul motiv ca nu am avut timp pentru scris… doar am fost in concediu. De fapt, stau si ma gandesc (la umbra unei cafele) ca nici acum nu mi-ar sparge capul vreo idee mai stralucita si, in consecinta, ceea ce voi scrie mai jos s-ar putea sa fie plictisitor.

            Dupa cum va spuneam… am fost in concediu… lung al naibii… si benefic. In concediu m-am ocupat cu tot felul de activitati mentolate (parca se mai vede putin verde pe sub unghii; data viitoare o sa frec menta cu manusi). Cu alte cuvinte, m-am cam ghidat dupa vorba: “Munca l-a facut pe om, dar nici lenea nu a omorat pe nimeni!”. Cum era de asteptat, la un moment dat,  destinul nemilos a facut ca vacanta sa se termine si sa ajung sa ma tarasc din nou la munca.

            Munca… munca… cine a inventat-o a fost un mare escroc. De abia la munca te gandesti ca ar fi fost bine ca cineva sa-i fi dat peste maini Evei inainte de a musca din mar. Cred ca m-as fi acomodat acceptabil in gradina Edenului(sper ca acolo merele se culegeau singure… altfel, iar munca?!?).

            Revenind cu picioarele pe pamant (in apa… in caz de vi s-a spart vreo teava in apartament), o sa incerc sa intru in sublimul subiect care lipseste cu desavarsire.

            Intrebare: Cum va impacati cu colegii de munca?

            A doua intrebare: Aveti colegi haiosi… de treaba?

            Sa zicem ca, personal,  Cel de sus m-a coafat binisor in privinta asta.

            V-am obisnuit cu baliverne de prin tari straine, dar niciodata nu am povestit “de prin jurul casii”.

            Romania (inca se scrie cu un singur “r”) – tara in care munca are tot felul de semnificatii si cunoaste amblele extreme: de la “Am rupt hamul” pana la “Hai la munca sa muncim… da Doamne sa nu gasim!” (dar, fie vorba intre noi, romanilor nu prea le e frica de munca pentru ca stiu sa se fereasca de ea).

            Pomenisem mai sus de colegi… ei pot face munca mai placuta sau iremediabil de antipatica.

            O sa incep exemplificarile cu un caz din categoria “antipatic”(este cam sever spus “antipatic”). Este vorba despre o Ea, o Ea ajunsa in Top management. Nu vreau sa fiu rau, dar stiti cum se poarta majoritatea femeilor cand sunt la conducere… Femeia asta este tanara, dar gandeste “batran”. Ca mai toate femeile, are toane… dar ce toane: este in stare sa te sune la 11 noaptea sa urle la tine (a incercat asta si cu mine si i-am cam inchis telefonul, dar cu ceilalti inca mai are tupeul), dupa care, a doua zi, iti face toate poftele (nu va ganditi la placerile carnale… cabanosi, salam etc). Colac peste pupaza, are si calitatea pe care eu o indragesc cel mai tare – zgarcenia. Ca orice indonezian sadea (ca din Indonezia se trage… dar mai nou “se trage” in Europa cu un francez… saracu’ baiat) este foarte chitroasa si iubitoare de moka. Uraste ceea ce iubesc eu -  viteza. Oricum, ea traieste cu sufletul impacat convinsa ca nu a mers cu vreo masina cu viteze mai mari de 110-120 km/h. Parerea ei. Nu stiu ce a visat cand a dormit pe scaunul din dreapta al masinii mele, dar o asigur ca a visat cu 170km/h. Daca ar afla… Cu aspectul fizic sta mai bine. Arata destul de nashpa pt standardele Euro(e non-Euro, deci francesul cu care vrajeste tre’ sa deschida larg buzunarul ca s-o inmatriculeze in Romania). Dar… gata cu rautatile! Trecem la “oameni buni”(aici…am vorbit ca Banica jr.).

            Dupa cum v-am obisnuit, nu voi da nume pentru a ma elibera de stresul/riscul de a supara pe careva.

            M. – un neamt, un neamt atipic. Omu’ asta nu face parte din vreun department, dar ajuta pe toata lumea. E dat naibii de haios chiar si cand e nervos. Casatorit cu o romanca, M. isi da toata silinta sa vorbeasca limba mioritica (a nu se intelege “bee-hee-hee!”). Cateodata mai stam plictisiti in birou, fara chef de nimic si apare M., scoate o duma  si ne readuce pe drumul cel vesel. Tipu’ vorbeste chiar bine romaneste… adica… stie cuvinte, dar cu persoana verbului si genurile nu prea le “bangheste”. De pilda, intra in birou la noi, adulmeca aerul si spune: “Miros urat!”(se vroia a fi un “Miroase urat!”). I-am raspuns ca mirosul fiecaruie este o problema intima  si a ras cu pofta. Nu e suparacios si are efect linistitor cand esti suparat/nervos. Cand am primit amenda din Germania (destul de incifrata) a incercat sa ma consoleze: “Lasa Lucean… ca si eu luat amend mare la Germania. Data viitor nu mai conduce ca nebun.” E drept ca nu ma compare cu el la condos… desi am mai comis si eu chifle. Nu neg ca era sa calc doi politisti, dar nu am ajuns inca la performanta ca sa descopar de abia dimineata ca am agatat de bara din fata un semn cu “ocolire prin dreapta”.

            Trecem la A. Asta-i romanas de al nostru. Desi trecut de 45 de ani, vorbeste cu tinerii de parca el ar fi cel mic. Are o familie beton… cand povesteste de ea suntem pe burta de ras. Mai ieri ne povestea de soacra-sa: “Sa vezi ce poa’ sa faca soacra-mea…i-am zis  sa nu-si bage nasul sa aprinda aragazul ca am scurgeri de gaz sub masca. M-a ascultat? Noroc ca nu s-a acumulat prea mult gaz si a fost deranjul mic: doar coafura deranjata pe stanga. Am lasat-o sa-si revina, da’ la masa nu am putut sa ma abtin sa fac misto de ea. I-am spus ca data viitoare cand se mai apuca sa faca de-astea sa ia inainte un steag in mana ca sa-l fluture si s-o recunoastem cand o zbura pe langa noi spre Caciulata… la bai. Si… i-am mai spus sa ma anunte din timp ca sa shubrezesc un pic tavanu ca sa nu-i incetineasca viteza si sa ajunga doar pan’ la Amara.”

            Mi se pare mie… sau… a devenit plictisitor? Hai ca va las sa sarbatoriti SF. Marie.

            La multi ani, Marian! La multi ani, Maria!