Un altfel de jurnal… VI

“Cine se trezeste de dimineata… casca toata ziua.”

 

Cuvintele de mai sus mi-au sunat in cap aproape tot drumul de la Bucuresti spre Pau. De ce? Pentru ca, datorita schimbarilor de ultim moment, m-am ales cu “cele mai bilete proaste”. Pai se poate sa ai 2 escale pana-n Franta? Din cate stiu eu, Franta inca e in Europa… nu s-a mutat in Africa. Am plecat la 6 dimineata si am ajuns la 8 seara plin de draci. M-a mancat undeva sa mai iau si chitara dupa mine. Am mai avut escale, dar una pe calatorie… nu doua. Si cand aveam o singura escala mi se parea de cacao pentru ca trebuia sa schimb terminalul, sa dau din nou jos toate metalele la verificare (legea gravitatiei a fost dura cu ceasul meu… de vreo trei ori l-am dat pe jos incercand sa-l scot in graba).

 Cand am ajuns, colegii ma mai luau si la misto: “Ha-ha-ha… ai venit in Franta prin Africa…” Nici nu ma asteptam sa nu fiu luat la misto pentru ca ambii colegi (un francez si un scotian) cu care aveam sa lucrez in Franta au simtul umorului cel putin exagerat.

            Cu francezul obisnuiesc sa lucrez  foarte des, scotianul, insa, vine doar ocazional in  Europa continentala. E acelasi scotian, Richie, tipul despre care va povesteam ca in loc de “multumesc”(merci beaucoup) in frantuzeste zice “frumos fund”(merci beau cul)… nu poate pronunta  un “u” clar.  De data asta, a cam gresit-o…radea si el de unul singur… i-a zis “frumos fund” unui macaragiu pentru ca-l ajutase sa mute ceva.  Seara, in hotel, si-a amintit ca macaragiul i-a zimbit ciudat si se cam temea ca acesta sa nu fi inteles ca e gay.

            Acelasi Richie e cel care in Romania, impreuna cu alti colegi din Africa, cand ajungeau la “Hanul gazarului”, cereau mereu sa manance “Pofta buna!”. De ce? Pai vazusera ei pe maniu o poza cu o friptura pe care scria “Pofta buna!” si ei au crezut ca e numele mancarii. Ospataru’ s-a prins de faza si le aducea friptura de fiecare data. Fain a fost cand au schimbat restaurantul; in Constanta au cerut din nou “Pofta buna!”, dar ospatarul le-a rapuns in engleza: “multumesc, dar nu mi-e foame” si le-a explicat amuzat cunde au gresit.

            Richie e un scotian nebun si atat. Face haz din orice. E o placere sa lucrezi cu el. Dupa ce ca este el asa hazliu… mai trag si toate “belelele” la el.

            Vineri seara am ras cu pofta. De cate ori pleaca in deplasare, Richie, primeste un telefon de la companie pentru a-l folosi in interes de serviciu. Acest telefon circula din mana in mana… dupa nevoie. Data trecuta l-a folosit Scott, acum o luna… altcineva … si tot asa. Richie tocmai ne povestea cum ca Scott, colegul lui, a primit saptamana trecuta un SMS ciudat: “Te astept …”. Toata lumea a facut bascalie de el desi se stia ca mesajul i se adresa probabil persoanei care a folosit acel telefon cu o saptamana in urma. Ei bine, sa vezi sis a nu crezi! Tocmai cand se amuza Richie mai tare… primeste un SMS :”Am chiloteii uzi…”… a ramas blocat. “Care chilotei? Care uzi?” A pus mana pe telefon si si-a sunat managerul sa-i spuna sa nu-i mai trimita mesaje indecente (isi permite sa faca glume deocheate cu managerul pt ca e baiat de treaba).

            Legat de viata mea prin Franta… ce sa va spun? Munca impletita cu distractie: mai un drum pe la vreo sonda… mai un concert, o bere, un carting (dupa o masa copioasa nu am reusit sa-mi conving stomacul “ca cartingu’” e ceva cool… dupa sute de curbe stomacul meu s-a cam revoltat ).

            V-as minti mai mult, dar luni ma asteapta o zi grea si tre’ sa ma asigur de pe acum ca nu o sa-mi lipseasca nimic (nu ma refeream la doaga déjà lipsa… pe aia am scos-o déjà din inventar).

            Va pup si va atasez mai jos …o chestie mai veche.

 

 

                                                                                                                            

 

 

 

Paris, 2007

 

  “La European Learning Center am dat in sfarsit peste profu’ ideal. Am schimbat profu’  pentru trei-patru zile; m-am cam temut de schimbare, dar sa vezi ce prof shucar avem…o minunatie. Vorbim aceeasi limba (adicatelea ne tragem de sireturi) si aproape ca ma intrece la capitolul vocabular colorat. E foarte amuzant, explica bine si vorbeste mai mult decat deschis, fara teama de a folosi cuvinte “religioase”. O sa-i dedic acest “jurnal” si am de gand sa va plictisesc cu cateva  secvente desprinse din perioada in care Dave mi-a fost prof.

  La inceputul cursului ne-a rugat (rugat e cam mult spus) sa nu ne suparam daca-l auzim vorbind urat…ca nu e nimic personal…e doar vocabularul lui.

  Cand explica la curs numea tot ce misca “c.c.t”…asa cum obisnuim noi sa numim un anumit obiect “chestie”.

  Imi placea Dave si pentru ca nu era suparacios. Pe parcursul unei probe practice era cat pe ce sa pescuiasca cu dintii o “mare chestie” de vreo 200 de kg. S-a uitat bland la tipul care era sa-I faca pocinogul si i-a spus :”Ai grija! Incearca sa nu scapi c.c.tul ala in fata mea… sincer, nu-mi pasa prea tare de fata mea, dar e singura pe care o am.”Normal ca a urmat un cor de rasete.

  Nu a terminat bine de vorbit ca s-a auzit un zgomot infernal: Mike, colegul meu canadian tocmai scapase ceva de vreo 20 kg pe o podea de metal… cred ca un clopot de biserica s-ar fi auzit mai incet. Acuma, noi am vazut ca asta o sa scape “chestia” si ne asteptam la un mare “boom!”, dar…ghici cine nu se astepta? Corect…profu’…Dave.  Parca-l vad galben ca lamaia, tremurand ca piftia, injurand ca romanul (nu chiar, limba engleza nu va atinge in veci performantele limbii noastre in materie de injuraturi). Dup ace i-a mai revenit culoarea in obraji, il aud ca-I spune lu’ Mike: “Fuck! Ca ma c.c pe mine…nu alta! Aproape ca-mi simt c.c.tul in pantaloni! Don’t fuckin’ do that again!”

  Ne spunea adesea ca el nu e un de-ala de canta imnul companiei cu mana pe piept (acum, depinde si pe al cui piept…nu cred ca ar refuza pieptul Pamelei Anderson!!!). Ne spunea ca, in principiu, compania este excelenta, dar o strica  managerii; daca ai manager bun,  e ok. Mare dreptate avea!!!”